Teodor Frolu

Dâmbovița, apă dulce…Cin-te bea, sigur se duce

tiberiu — Thu, 15 Mar 2012 17:05:12 +0000

Se discută în diverse cercuri de mult timp despre Dâmbovița și cum să o repunem în circuitul urban. Și totuși, după ce ne-a îndeletnicit timp de 30 de ani cu plantări și replantări pe trotuarele înguste ce marginesc superbul canal de beton, nimeni nu pare să-și pună întrebarea de ce acești pomi nu cresc mai mari de 3 metri. Imbrăcatul în flori și transformarea malului într-o mare jardinieră nu ajută la recuperarea acestui spațiu. Traficul pe 3 benzi pe un Splai care-a fost gandit ca o “diametrală” nu va permite orașului să se apropie de apă altfel decât până acum (adică stângaci și primitiv), chiar dacă băgăm milioane de euro în amenajări floricole.

Nici bărcile așezate pe luciul apei n-au puterea să te miște în vreun fel. Și totuși… daca ai avea un luciu de apa mai întins, cu repere interesante pe mal sau în jur, niste maluri inundate în verdeață, cu umbră și un spațiu tampon care să țină departe zgomotul și poluarea traficului, vâslitul ar putea deveni o atracție.

Un astfel de loc există chiar în mijlocul Bucureștiului, lângă noua clădire a Bibliotecii Naționale. Inconjurată de garduri de toate soiurile și, până de curând, de un șantier ce părea etern, cele câteva sclipiri ca Flugtag sau demonstrațiile sportive pe apă nu au atras prea multă lume în zonă.

Proiectul Asociației Ivan Patzaichin vine cu o viziune pentru locul ăsta. Nu doar cu un ponton cu bărci sau o terasă de vară. Spațiul din fața Bibliotecii Naționale ar putea deveni un promotor al parcurilor naturale, acelea în care folosești bicicleta, calul sau barca. Mai mult decât atât, s-ar transforma dintr-un spațiu de tranzit, ce ocupă inutil și inestetic un loc central și care nu-și justifică costurile dacă ne gândim la numărul de vizitori, într-o “destinatie” interesantă. Și pentru bucureșteni, și pentru turiști. Mulți sunt sceptici că așa ceva se poate face. Ei bine, se poate. Și chiar foarte repede.

Mare, la linia orizontului! Unde perspectiva face bugetul să pară mic-mic

tiberiu — Fri, 02 Mar 2012 10:11:09 +0000

Un obiect de arhitectura care se suprapune pe linia orizontului e ceva măreț, nu? Adică nu doar MARE, ci MĂREȚ, grozav, etc… Ergo, merită să te zbați să obții fonduri și să-l faci, că după aia rămâi în istorie, corect? Greșit! Mare nu înseamnă automat și măreț. Nici măcar util. Sau frumos. Sau cool. Sau orice alt atribut cu conotație pozitivă. Mare e doar mare, punct. E drept, epoca anilor 80, când Bucureștiul a fost scormonit și reconstruit în toate direcțiile, ne-a indus într-un fel percepția că “bigger is better”. Având ca model Casa Poporului și marile bulevarde, mulți dintre noi facem, inconștient, această suprapunere de concepte. În căutarea “mărețului cu orice preț” se pierde scara umană.

La nivel urban, această confuzie, folosită de cele mai multe ori ideologic, este catastrofală din punct de vedere al costurilor. Ceva ce este mai mare decât ai nevoie înseamnă un cost mai mare de realizare și un cost mai mare de întreținere. Ca la o casă. Câți dintre noi nu ne-am dat seama, acum în criză, că avem o casă prea mare, care nu-și merită costurile ? Așa e și cu orașul; un “ceva” prea mare înseamnă niște bani cheltuiți doar pentru show urban, orice ar fi “ceva”-ul respectiv. Oare merită ? De obicei, în dezvoltarea orașului, conceptul de “prea mare” duce direct la neprietenos, neplăcut, îndepărtat de om. Sigur, o să-mi spuneți că lui Haussmann i-a reușit; țineți cont însă de faptul că asta se întâmpla acum 150 de ani ! Orașul modern își dorește să recupereze relația cu omul, în detrimentul monumentalului. Orașul european, cu preponderență, are această aspirație, și ar fi momentul să ne prindem și noi. Sigur, ne-ar fi utilă o soluție de rezolvare a traficului bucureștean, dar chiar trebuie să fie vizibilă din depărtare? Asta vrem să ne fie linia orizontului? Și, mai ales, la banii ăștia?

www.teodorfrolu.ro

Orașul reversibil. Creștere și descreștere

tiberiu — Fri, 17 Feb 2012 07:00:20 +0000

Bucureștiul este frumos plin de zapadă, chiar dacă asta-l face mai puțin prietenos. În ultimii ani a trecut prin complicatul proces de privatizare, de transfer de proprietate de la stat la privat. Iar cum statul avea totul, împărțirea în bucățele s-a făcut în stilul românesc de negociere între lege și fără de lege, adică la mica înțelegere. Intre cine? Păi între cei care reprezentau statul în acel moment (consiliu local, consiliu de administrație sau guvern), și privatul care, întâmplător, era chiar aceeași persoană, dacă nu cumva vreo “cunoștință” apropiată de-a “statului”. Așa a apărut concesiunea pe 99 de ani, moștenirea prin hârtii scoase de avocați dibaci, sau alte coțcării de Dâmbovița. Și pe urmă auzim cum instituțiile statului sunt puse la zid de privați care vor să-și valorifice bunurile, care nu conteză cum au ajuns în proprietatea lor, dar asupra cărora au, prin Constituție, drepturi. Așa avem celebrele WC-uri publice devenit restaurante de mare clasă prin parcuri sau locuri publice, în grădina Icoanei, parcul Carol sau Herăstrău. De exemplu, WC-ul devenit restaurant public la Arcul de Triumf îi ia fața Comitetului Olimpic. O clădire reușită ca arhitectură, care, pusă în valoare, ar avea ceva de spus, găzduind și muzeul olimpic. Nu se poate face nimic, pentru că este proprietate privată. Iar proprietarul actual, ce vină are? Că doar a băgat bani și e în regulă cu actele. Nu! Nu este în regulă cu respectul pentru oraș și pentru oamenii lui, atunci când intre Arcul de Triumf și Muzeul Olimpic e o cârciumă, oricât ar fi de luxoasă. Un oraș e reversibil, dar la fel de bine poate fi distrus din temelii. E vremea să legați Muzeul Olimpic de Arcul de Triumf printr-un spațiu public reprezentativ. Și dacă organizați un concurs adevarat de arhitectură, se găsește loc și pentru wc și pentru restaurant, cu siguranță.

Agora publică: Piaţa Universităţii

tiberiu — Sat, 28 Jan 2012 18:44:53 +0000

Fenomenul Piaţa Universităţii a devenit un stimul pentru dezvoltare. Nu poţi să nu te întrebi de ce în 22 de ani de democraţie nici o autoritate publică din Romania nu s-a gândit o clipă la acest spațiu ca la o agora publică? Dimpotrivă, reflexul a fost de a umple fizic acest spaţiu cu cât mai multe obiecte – aglomerare sistematică şi “democratică” de obiecte utilitare, simbolice, obiecte comemorative sau obiecte mari, aşa-zise artistice care umplu Piaţa Universităţii încât să nu mai lase niciun colţ de vizibilitate şi nici senzaţia de spaţiu ospitalier. Devălmăşia democratizării Romaniei se regăseşte aici, în acest loc care, culmea!, chiar aparţine tuturor. Deşi unora nu le vine a crede, motiv pentru care încă mai pretind aici drepturi exclusiviste de administrare. Cererea de a transforma Piaţa Universităţii în “agora civică” este un demers de care merită să fim mândri. Este venită de la oamenii dintre noi, nu e un model de import din vreo altă capitala. Reacţia “aleşilor” a fost însă pe măsura pregătirii politico-ideologice, adică pe măsura şcolii de partid care-i păstoreşte. Ideea că “poporul” este mai mult o figură de stil care merită îmbogăţită cu epitete precum viermi, ciumpalaci sau “pulimea”, scoate la lumină, dupa 22 de ani, cât de “înapoiaţi” democratic am rămas la nivel de clasă politică. În loc să preia ideea de spaţiu comun, deschis şi să o transforme într-un instrument de comunicare publică şi dialog (capitol la care puterea îşi tot cer scuze public de două săptâmâni încoace), numita clasă refuză mâna pe care acum societatea civila i-o întinde inteligent.

21 o cifră ce marchează România. Piața Universității

tiberiu — Wed, 18 Jan 2012 21:50:55 +0000

In ultimii 21 de ani, Piata Universității a fost locul cel mai activ din România. De la bucurie la deznădejde, de la lacrimi la iluzii. Totul a început de la revoluție, pentru cine își mai amintește, pe 21 decembrie a fost o revoluție, iar pe 22 decembrie a început “prostituția” ce urma să marcheze următorii 21 de ani. Dacă facem o listă a celor ce sunt păpușarii României de astăzi, din politică, biserică sau business, o să vedem aceleași personaje ce au fost foarte active după 22 decembrie și au rămas acolo, împreună, de neclintit. Avem și fețe noi desigur, doar de 10 ani în politică. Nepoții, copiii, ginerii și finii lor. Fără viziune, fără proiect, doar multă gargară și tupeu. Talkshow-iștii abonați și datori televiziunilor ce fac rating cu telenovela de mare succes ce se cheamă România astăzi. Toți au școala vieții și școala de partid, în general, cu diplome luate la “particulare”. Mentorii lor și-au ridicat și un monument, și au reușit să impună și o Piață a Revoluției ca să-și legitimeze puterea. Mai tineți minte celebrul FSN? Când ați văzut ultima adunare publică în Piața Revoluției lor ? Piața Universității devine astfel poate cel mai important spațiu al României secolului în care ne aflăm. O nouă generație dă cu pietre în statul creat cu modele și valori ale acestui “grup de elită” al României. Pentru care contează câți bani ai, și nu cum i-ai obținut. O biserică parazită a statului oligarh, ce vrea să construiască o nouă Casă a Poporului în secolul 21. In loc să investească în spiritul acestui popor, cheltuiesc resurse publice în preamărirea lor. Piața Universității va rămâne piața revoluției din România până când oamenii din universități vor avea posibilitatea să decidă pentru această nație. România trebuie să învețe din istoria ei și să-și aducă aminte că atunci când i-a mers bine a fost când a fost condusă de oameni cu carte. Pe 21 ianuarie va fi o dată importantă pentru Piața Universității, și poate și pentru România.

De sezon.Previzibil

tiberiu — Sun, 25 Dec 2011 09:35:36 +0000

Deși sunt în mod evident reșapate (și încă destul de neinspirat, ca să nu spun grosolan) din cele din anii trecuți, luminile de Crăciun au invadat din nou orașul și parcurile. Chiar și așa, încropite din resturi și strigând din poate puterile “dezacord cromatic” (luminițe cu temperament, dar cu limbaj elevat, de salon), ne anunță că ne putem pregăti de sărbătoare, și asta ne place. Ne vine parcă să hoinărim prin oraș, să ne bucurăm c-avem ceva timp la dispoziție și să facem mai mult decât doar să traversăm orașul în goana spre birou sau la cumpărături.

Abandonați mall-urile aglomerate și plictisitoare și încercați patinoarele și târgurile care ne tentează cu vechituri la Șosea, cu arome de iarna, un pic de aer rece (că de ger încă nu poate fi vorba) și cu un pahar de vin fiert. Târgul Țăranului a lansat acum vreo câțiva ani ideea de târg în aer liber, care a fost apoi preluată, rostogolită peste weekendurile cu timp frumos pân-a ajuns un ‘trend’. Ne-a făcut să ne amintim de bunătăți de care uitasem demult, din copilărie, sau de care nu gustasem niciodată, dar care ne erau familiare din lecturile obligatorii de tipul “La Medeleni”. Ne-am notat rețete noi de cozonaci sau murături, am gustat dulcețuri din vegetale de care nici nu știam că există, darămite că se mănâncă (rabarbăr, anyone?…) și ne-am învățat cu explozia de de târguri și piețe de toate felurile. După atâția ani, la Târgul Țăranului de la The Ark, de lângă Piața de Flori, oferta este consolidată, așezată. Am testat și selectat produse tradiționale, locale, dar mai ales serioase, așa cum sunt cei care le produc. De altfel, doar cei care le realizează direct vând aici. Zona Uranus – Rahova este noul Soho al Bucureștiului, și deși este încă prea puțin explorată, nu mai este necunoscută pentru bucureșteni. Veniți să vă luați bradul de Crăciun direct din Piața de Flori, să cumpărați de-ale gurii pentru sărbători direct de la producători și să gustați și să experimentați o zonă liberă de fandoseala de Băneasa.

Pasajul Charles de Gaulle. O viziune greșită.

tiberiu — Tue, 06 Dec 2011 21:53:08 +0000

Bulevardul Aviatorilor avea tot ce-i trebuia unui monument istoric de referință în peisajul urban al Bucureștiului: o poziționare unică în oraș, un profil de stradă special, un asamblu statuar reprezentativ. Pavajul de piatră cubică specială, de mici dimensiuni, închis la culoare, era flancat de borduri grele de granit. Frontul de case retras de la stradă, beneficia de protecția aliniamentului de pomi cu coroane impunătoare. Viteza mașinilor nu putea fi prea mare din cauza pietrei cubice, iar cele două bretele ce deserveau frontul de case aveau un farmec aparte. Una peste alta, îți făcea plăcere să te plimbi sau să faci jogging pe-acolo, dacă n-aveai norocul să ai o casă ‘la șosea’. Ei bine, în ultimii câțiva ani am urmărit spectacolul fascinant cu titlul ‘cum se poate strica totul din aproape în aproape’. Întâi s-a asfaltat; ni s-a explicat că piatra cubica nu se poate repara. Odată cu asfaltul au fost înlocuite și bordurile de 100 de ani. Se circulă acum mai repede și mai bine. Ca urmare, cum era de așteptat, traficul a crescut, coada la stop s-a extins instantaneu. Ca întotdeauna, o greșeală o generează în lanț pe a doua. Cum rezolvam acum problema de trafic? Răspuns: pasaj. Iar rampa de intrare poate fi făcută doar de pe breteaua din fata frontului de case. Ce grozav va fi pentru vila de la șosea să-i treacă trenul prin față!

Ne-am ales cu încă o traversare în bătaie de joc pentru proprietăți, istorie și mai ales oameni. Am aruncat la gunoi un spațiu iconic al Bucureștiului pentru un pasaj rutier banal și șansa unui trafic mai aglomerat ca înainte. O altă risipă de bani și o viziune urbană depășită și păguboasă pentru oraș. Păcat.

TNB featuring H&M. Mall cultural.

tiberiu — Tue, 08 Nov 2011 21:24:28 +0000

In această săptămână s-a finalizat concursul internațional de arhitectură pentru spațiul public de peste parcarea de la “coada calului”. E un lucru bun că s-a întâmplat, pentru că în felul ăsta vom fi expuși la idei noi și abordări proaspete. Să sperăm că din acest exercițiu va ieși primul spațiu public de referință în București. Primăriile, ministerul dezvoltării și toate acele instituții care cheltuiesc banii publici trebuie să adopte ideea de concurs dacă nu vor să “îngroape” în continuare resursele în proiecte fără valoare și fără impact. Sistemul design and build preluat din proiectele de drumuri ce le sunt atât de dragi, când e exportat în proiecte urbane de interes public nu e altceva decât o metodă sigură de aruncat banii pe geam.

Acum 3 ani, Primăria capitalei a încheiat un parteneriat cu TNB (Teatrul Național București, pentru neinițiați) în vederea realizării unui spațiu unitar la Piața Universității, care ar putea fi finalizat odată cu terminarea renovării. Concursul s-a lansat doar pe o bucațică din ce înseamnă de fapt spațiul public Piata Universității. Să sperăm că proiectul câștigător este destul de vizionar și dă o direcție de rezolvare funcțională și identitară a întregii piețe, astfel încât dintr-o mare intersecție să devină o agora publică de oraș european de secol 21. După renovarea pasajului cu viziune și design socialist de anii ’80, să sperăm că acest nou spațiu public va introduce în București un alt limbaj în designul public. Până acum, niciuna dintre intervențiile realizate de administrațiile publice în București (poate cu o mică excepție, ghiciți care?) nu depășește nivelul designului de jardiniere turnate care se vând la magazinele de “decorațiuni interioare”. Din păcate, creativitatea nu reușește să convingă și să fie apreciată la fel ca designul de “biscuiți – pavele” atât de iubiți de edilii noștri. In graba lor de a tăia pamblici, mai marii zilei nu au timp pentru “brain” în aceste produse, vor doar mulți metri cubi de beton și asfalt. Iar dacă asfaltul mai e și de import, cu atât mai bine. Pentru cine?

De ce urăsc ghivecele. Groaznic de frumos.

tiberiu — Tue, 25 Oct 2011 21:43:48 +0000

Nu poți să nu te întrebi de ce avem nevoie de ghivece “mari” cu pomi “mici” puse pe spațiul verde? Sau aceleași ghivece plantate în exces pe marile bulevarde, la intersecții, sau între pomii deja existenți pe trotuare? Dacă tot se dă un ban pe ghivecele import Italia (sunt “ca lumea”, rezistente, nu ca ale noastre ce nu trec iarna), atunci și “pomul” trebuie să fie de fițe, cu pedigree mediteranean… La fiecare șase luni, desigur, pomii trebuie aruncați, pentru că se usucă, și dă prost pentru imaginea Bucureștiului. Și știm cât suntem de sensibili cu imaginea noastră în general. Ne doare când străinii văd numai ce este rău la noi, de fapt răul nu este la noi, ci la ei, că l-am exportat. La noi este frumosul. Bucureștiul în viziunea edililor ‘cucultura’ urbana, este un mare balcon de la bloc în care, cu grijă și dragoste, investim preț de câteva miliarde de euro în ultimii ani. Bucureștiul nu este o banală mare grădina, așa cum se laudă deșănțat Viena sau Berlinul. Noi sunem originali, suntem o mare verandă, o prispă închisă cu ferestre de autobuz reciclate, în care am păstrat legătura cu izvorul latinității și așa am rezistat în această Mare slavă. Ce ne-am fi făcut dacă importam jnepeni din Rusia? Vă dați seama că aștia ar fi fost verzi și când crăpau pietrele (că doar sunt de neînfrânt, ca Imperiul rus), dar schimburile noastre culturale cu Italia-alea în care ei ne trimit tuia și noi pe Flori !-ar fi avut de suferit, iar acum n-am mai fi beneficiat de sprijinul lui Berlusconi – care ne-a primit cu atâta generozitate, ca nație, până la el în vilă. Desigur, cunoscătorii ne vor spune că în ghivecele astea sunt banii de campanie și, cu cât ne apropiem de alegeri, cu atât vom avea ghivece mai frumoase, mai multe și mai în drum. Și până la urmă, bine, hai, să zicem, avem un cost pentru democrația asta pe care am construit-o în ultimii 20 de ani, dar n-ați putea să ne luați ochii, în ajun de campanie, cu refacerea curților de școală? Cu săli de spectacole si instrumente muzicale pentru copii de la scolile vocaționale, cu cărțile ce-ar putea umple bibliotecile de cartier pentru copii, cu dotarea cu calculatoare și programe soft a centrelor pentru tineret, cu baze sportive de cartier și bazine de înot, cu echipament sportiv și cluburi de știință. Ar putea da doar o dată, când se construiesc, pe când ghiveciul trebuie replantat la fiecare 6 luni și investiția este perisabilă. Ca și viitorul acestei nații!

Traficul de toamnă. S-a terminat criza sau au început școlile?

tiberiu — Thu, 13 Oct 2011 14:14:59 +0000

Nu vi se pare că s-au bulucit din nou mașinile în trafic? M-aș bucura să fie un semn că economia o duce mai bine, dar tot aș cârcoti că ni se ocupă străzile peste măsură. Ce să fac, sunt cârcotaș, ca tot românul. Știm cu toții că pe malurile Dâmboviței, orice face cineva, se găsește altcineva să critice. Dar dac-am reuși măcar să scoatem ceva inteligent din cârcoteala asta genetică. Până la urmă, cu tot cu cârcoteala, tot ce se face este, din punct de vedere al dezvoltării orașului, dacă nu prost, cel puțin banal. De unde concluzia că, de fapt, cârcoteala este inutilă, e doar un fel de “mârâială”. Toată lumea critică și emite păreri, pentru ca în final rezultatul să fie același: mediocru. S-au investit mulți bani în ultimii ani în București, dar nu găsești prea multe lucruri importante pe care aleșii neamului să le fi făcut și care să fi generat dezvoltare autentică în viața orașului. Iar prin dezvoltare autentică înțeleg lucruri care să funcționeze ca un cap de pod, de unde să pornească și alte proiecte, în cascadă. Nu trebuie să fie neapărat ale municipalității, ci ar putea fi ale celor care au puterea, priceperea și dorința să contribuie la un București nu doar mai funcțional, ci și mai prietenos și familiar. Până acum, asfaltarea excesivă pare să fi fost singura mare preocupare (și realizare) a Bucureștiului actual. Asfaltul a intrat în curtile școlilor, pe spațiile verzi, peste tot, iar piatra cubică este văzută ca un semn de înapoiere. Ce-i drept, parcă-parcă euforia de a schimba tot ce este vechi și prăfuit cu ceva nou și lucios, chiar dacă de proastă calitate, s-a mai domolit. Poate avem acum puțin răgaz să ne uităm la ce am moștenit, să ne mai gândim, și poate să mai și ascultam cârcotelile (cu cap…) ale unora. Mai avem încă pe alocuri o țară frumoasă, chiar un oraș frumos, hai să nu ni le stricăm singuri. Hai să fim cârcotași inteligenți.