Fenomenul Piaţa Universităţii a devenit un stimul pentru dezvoltare. Nu poţi să nu te întrebi de ce în 22 de ani de democraţie nici o autoritate publică din Romania nu s-a gândit o clipă la acest spațiu ca la o agora publică? Dimpotrivă, reflexul a fost de a umple fizic acest spaţiu cu cât mai multe obiecte – aglomerare sistematică şi “democratică” de obiecte utilitare, simbolice, obiecte comemorative sau obiecte mari, aşa-zise artistice care umplu Piaţa Universităţii încât să nu mai lase niciun colţ de vizibilitate şi nici senzaţia de spaţiu ospitalier. Devălmăşia democratizării Romaniei se regăseşte aici, în acest loc care, culmea!, chiar aparţine tuturor. Deşi unora nu le vine a crede, motiv pentru care încă mai pretind aici drepturi exclusiviste de administrare. Cererea de a transforma  Piaţa Universităţii în “agora civică” este un demers de care merită să fim mândri. Este venită de la oamenii dintre noi, nu e un model de import din vreo altă capitala. Reacţia “aleşilor” a fost însă pe măsura pregătirii politico-ideologice, adică pe măsura şcolii de partid care-i păstoreşte. Ideea că “poporul” este mai mult o figură de stil care merită îmbogăţită cu epitete precum viermi, ciumpalaci sau “pulimea”, scoate la lumină, dupa 22 de ani, cât de “înapoiaţi” democratic am rămas la nivel de clasă politică. În loc să preia ideea de spaţiu comun, deschis şi să o transforme într-un instrument de comunicare publică şi dialog (capitol la care puterea îşi tot cer scuze public de două săptâmâni încoace), numita clasă refuză mâna pe care acum societatea civila i-o întinde inteligent.