«
»

Bucuresti

Din Dilema Veche: De ce ar trebui să iubim Bucureștiul ?

10.03.11 | 4 comentarii

Bucureștiul și-a căpătat nedorita faimă de a fi un oraș puțin iubit de locuitorii lui.  De fapt, întrebarea la care avem nevoie de un răspuns este ce face un oraș să fie iubit de locuitorii lui? Mai poate fi Bucureștiul iubit, acum, după 20 de ani de urbanism totalitar și 20 de ani de speculație imobiliară?
Cred că un prim pas ar fi să încercăm să înțelegem la ce ne referim cînd sîntem nostalgici și îndrăgostiți de pozele “Micului Paris”.  Sigur, cel mai la îndemînă răspuns ar fi romantismul pe care-l degajă o poza în sepia veche de 100 de ani, dar nu acesta este motivul principal pentru care ne plac imaginile din vechiul București. Sîntem seduși, fără să ne dăm seama, de scara umană a orașului interbelic. De la detaliul pietrei de caldarîm de pe stradă, la maiestria gardului de fier forjat sau esteticul corpului de iluminat, descoperim un “bun simț” al soluțiilor constructive. Clădirile participă și ele cu fațadele “pretioase” dar fără să epateze, fără să impună prin decorații excesive sau dimensiune. Pînă și Palatul Regal sau Ateneul Român au o scară umană. Îndrăznesc să afirm că șarmul “Micului Paris” nu vine doar din influența arhitecturii franceze de la sfîrșitul secolului XIX, ci din dimensiunea umană, caldă, în contrast cu opulența “Marelui Paris” Haussmanian, care-și intimida vizitatorul cu monumentalul clădirilor și lărgimea bulevardelor. Dacă înțelegem valoarea de calitate a cuvîntului ”mic” (și nu pe cea de grad de comparație, de “mic” în sensul de minor, de replică), ne va fi mai ușor să ne plasăm într-o perspectivă care să ne permită identificarea greșelilor pe care le-am facut de 50 de ani încoace.  Poate fi o mare capitală europeană construită pe ideea de ”mic”? E un concept care pare greu de acceptat la nivelul societății românesti, deși este cel mai actual și de impact model european. SÎNTEM ÎNCĂ SCLAVII “marelui” CEL MAI MARE; Cea mai mare Casă, Cea mai mare Catedrală, Cel mai mare pod suspendat (vă sună familiar?). În vocabularul urbanismului modern, ”mic” se traduce prin design în jurul omului, prin funcționalitate altoită cu emoțional, adică așa cum se făcea când își lua avânt micul Paris. Mai putem face astăzi drumul invers? Sigur că putem, dar cu instrumentele anului 2011.  Nu este vorba de o copiere a orasului interbelic, așa ceva nici nu mai este posibil, dar ar trebui să începem prin a reconsidera importanța patrimoniului orașului încă iubit – în poze. Așa ajungem să redescoperim ce are valoros Bucureștiul de azi și pentru ce merită să fie din nou iubit. Trama stradală – crescută organic – a orașului interbelic este unul dintre elementele cheie a recuperării memoriei culturale. “Rupturile” tramei organice, generate de noile bulevarde, supralărgirea străzilor sau demolările excesive au nevoie să fie “cusute”, folosind instrumente inovative de design urban. Nu ne mai atrag bulevardele, din cauza traficului, dar ne plac străduțele mici, mai ales în weekend, Icoanei, Cotroceni, Parcul Carol, Șelari, chiar și Piata Galați și Moșilor (pentru cei cu un pic de imaginație).
Eclectismul orașului ne oferă posibilitatea de a continua proiectul metropolei multi layer, dar pe o trama stradală originală.  Recuperarea și punerea în valoare a spațiilor cu veleități de spațiu public sunt esențiale în această paradigmă. Avem nevoie de piețe publice cu identitate și funcțiuni bine definite. Funcțiuni ce vin din tradiție sau din destinații general acceptate de locuitori, si nu din decizii politice conjucturale sau festivism. Refacerea pe principii moderne a infrastructurii stradale în care pietonul, biciclistul și transportul în comun au prioritate față de automobilul va aduce cu sine o surprinzătoare efervescență economică și culturală. Încă mai există în București bucăți valoroase de arhitectură la scară umană. Trebuie doar să ne uităm cu alți ochi la ele. Triunghiul Muzeelor  (Antipa, MTR și Geologie) este un exemplu de intervenție inteligentă, care poate transfoma cele trei curți într-un spațiu public nou, cu mare valoare adăugată. La fel este redescoperirea străzii Calea Griviței și a legaturii dintre Gara de Nord și Calea Victoriei, trecând pe lângă Baia Centrală. Sau relația pierdută dintre Gară și Piața Matache, care ar putea ajuta la reinventarea conceptului de piață de producători mici, în adevăratul sens al cuvîntului. Calea Moșilor, suferindă, cu casele sale geniale. Fosta Cale a Rahovei, care începea odinioară de la Șelari, este acum tăiată în bucățele de Marele Bulevard – de altfel și el pustiu astăzi.  Piața de flori, împreună cu Vama Antrepozite și Fabrica Bragadiru așteaptă să fie redescoperite și readuse în circuitul orașului. Liceul Lipatti și Școlile de artă sînt tratate ca banale școli de cartier și aproape invizibile pentru oraș. Parcul Carol, cu clădirile sale unice, de arhitectură industrială, Centrala Electrică și Gara Filaret, Fabrica de chibrituri (clădiri care au păstrat memoria expozitiei internaționale), Arenele Romane și Observatorul astronomic, Palatul Mitropoliei (care a gasit de cuviință ca în 2010 să se înconjoare de ziduri și bariere de acces)… Toate aceste repere sînt păstrătoarele energiei vitale a izbăvirii noastre urbane. Mai simplu spus, locuri de iubit. Iubiti-le!

De ce ar trebui să iubim Bucureștiul ?

Bucureștiul și-a căpătat nedorita faimă de a fi un oraș puțin iubit de locuitorii lui. De fapt, întrebarea la care avem nevoie de un răspuns este ce face un oraș să fie iubit de locuitorii lui? Mai poate fi Bucureștiul iubit, acum, după 20 de ani de urbanism totalitar și 20 de ani de speculație imobiliară?
Cred că un prim pas ar fi să încercăm să înțelegem la ce ne referim cînd sîntem nostalgici și îndrăgostiți de pozele “Micului Paris”. Sigur, cel mai la îndemînă răspuns ar fi romantismul pe care-l degajă o poza în sepia veche de 100 de ani, dar nu acesta este motivul principal pentru care ne plac imaginile din vechiul București. Sîntem seduși, fără să ne dăm seama, de scara umană a orașului interbelic. De la detaliul pietrei de caldarîm de pe stradă, la maiestria gardului de fier forjat sau esteticul corpului de iluminat, descoperim un “bun simț” al soluțiilor constructive. Clădirile participă și ele cu fațadele “pretioase” dar fără să epateze, fără să impună prin decorații excesive sau dimensiune. Pînă și Palatul Regal sau Ateneul Român au o scară umană. Îndrăznesc să afirm că șarmul “Micului Paris” nu vine doar din influența arhitecturii franceze de la sfîrșitul secolului XIX, ci din dimensiunea umană, caldă, în contrast cu opulența “Marelui Paris” Haussmanian, care-și intimida vizitatorul cu monumentalul clădirilor și lărgimea bulevardelor. Dacă înțelegem valoarea de calitate a cuvîntului ”mic” (și nu pe cea de grad de comparație, de “mic” în sensul de minor, de replică), ne va fi mai ușor să ne plasăm într-o perspectivă care să ne permită identificarea greșelilor pe care le-am facut de 50 de ani încoace.
Poate fi o mare capitală europeană construită pe ideea de ”mic”? E un concept care pare greu de acceptat la nivelul societății românesti, deși este cel mai actual și de impact model european. SÎNTEM ÎNCĂ SCLAVII “marelui” CEL MAI MARE; Cea mai mare Casă, Cea mai mare Catedrală, Cel mai mare pod suspendat (vă sună familiar?). În vocabularul urbanismului modern, ”mic” se traduce prin design în jurul omului, prin funcționalitate altoită cu emoțional, adică așa cum se făcea când își lua avânt micul Paris.  Mai putem face astăzi drumul invers? Sigur că putem, dar cu instrumentele anului 2011. Nu este vorba de o copiere a orasului interbelic, așa ceva nici nu mai este posibil, dar ar trebui să începem prin a reconsidera importanța patrimoniului orașului încă iubit – în poze. Așa ajungem să redescoperim ce are valoros Bucureștiul de azi și pentru ce merită să fie din nou iubit. Trama stradală – crescută organic – a orașului interbelic este unul dintre elementele cheie a recuperării memoriei culturale. “Rupturile” tramei organice, generate de noile bulevarde, supralărgirea străzilor sau demolările excesive au nevoie să fie “cusute”, folosind instrumente inovative de design urban. Nu ne mai atrag bulevardele, din cauza traficului, dar ne plac străduțele mici, mai ales în weekend, Icoanei, Cotroceni, Parcul Carol, Șelari, chiar și Piata Galați și Moșilor (pentru cei cu un pic de imaginație).
Eclectismul orașului ne oferă posibilitatea de a continua proiectul metropolei multi layer, dar pe o trama stradală originală.  Recuperarea și punerea în valoare a spațiilor cu veleități de spațiu public sunt esențiale în această paradigmă. Avem nevoie de piețe publice cu identitate și funcțiuni bine definite. Funcțiuni ce vin din tradiție sau din destinații general acceptate de locuitori, si nu din decizii politice conjucturale sau festivism. Refacerea pe principii moderne a infrastructurii stradale în care pietonul, biciclistul și transportul în comun au prioritate față de automobilul va aduce cu sine o surprinzătoare efervescență economică și culturală. Încă mai există în București bucăți valoroase de arhitectură la scară umană. Trebuie doar să ne uităm cu alți ochi la ele. Triunghiul Muzeelor  (Antipa, MTR și Geologie) este un exemplu de intervenție inteligentă, care poate transfoma cele trei curți într-un spațiu public nou, cu mare valoare adăugată. La fel este redescoperirea străzii Calea Griviței și a legaturii dintre Gara de Nord și Calea Victoriei, trecând pe lângă Baia Centrală. Sau relația pierdută dintre Gară și Piața Matache, care ar putea ajuta la reinventarea conceptului de piață de producători mici, în adevăratul sens al cuvîntului. Calea Moșilor, suferindă, cu casele sale geniale. Fosta Cale a Rahovei, care începea odinioară de la Șelari, este acum tăiată în bucățele de Marele Bulevard – de altfel și el pustiu astăzi. Piața de flori, împreună cu Vama Antrepozite și Fabrica Bragadiru așteaptă să fie redescoperite și readuse în circuitul orașului. Liceul Lipatti și Școlile de artă sînt tratate ca banale școli de cartier și aproape invizibile pentru oraș. Parcul Carol, cu clădirile sale unice, de arhitectură industrială, Centrala Electrică și Gara Filaret, Fabrica de chibrituri (clădiri care au păstrat memoria expozitiei internaționale), Arenele Romane și Observatorul astronomic, Palatul Mitropoliei (care a gasit de cuviință ca în 2010 să se înconjoare de ziduri și bariere de acces)… Toate aceste repere sînt păstrătoarele energiei vitale a izbăvirii noastre urbane. Mai simplu spus, locuri de iubit. Iubiţi-le! (text publicat in Dilema Veche 368 din 2011)


Tags: , , , , ,

4 comentarii

Dati cu parerea

:

:


«
»